« A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om »
Un fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007,
de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele
arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în
pregătire pentru tipar
- Care este sursa nefericirii românului? Oamenii care vin la dvs.
vin să-şi exprime nefericirea. Care sunt motivele nefericirii lor?
- Cauza nefericirii lor e îndepărtarea de Dumnezeu. Şi un om îndepărtat
de Dumnezeu este ca un sălbatic. Te întrebi: de ce este aşa de nemernic
omul zilelor noastre? Avem aici, în mănăstire, vreo trei familii care
nu aveau nici o condiţie să trăiască şi totul din cauza băuturii. Dacă
stai de vorbă cu omul, de unde vine el şi unde merge, vezi că sunt ca
nişte orbi care nu mai văd păcatele, nu mai văd nimic bun pe lumea asta.
Depărtarea de Dumnezeu a dus la toată răutatea din lume.
- E vorba de o criză de ideal, practic… Nu criza bucăţii de pâine contează în România noastră, ci criza de ideal.
- Da, e o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine
şi spre ce merge. Dacă ai merge prin pădure, fără să ai o cărare, fără
să vezi stele călăuzitoare, fără să vezi o luminiţă dacă e noapte, nu ai
fi disperat? Nu te-ar apuca frica de orice zgomot, de tot ce nu cunoşti
şi nu ştii? Îţi trebuie o credinţă mare şi un soi de nebunie ca să
sfidezi toate neajunsurile şi stricăciunea lumii de azi şi să le
depăşeşti. Oamenii, care încă mai au o scânteie de credinţă în Dumnezeu
vin aici şi lasă un pomelnic din puţinul lor, nădăjduind ca astfel să
dobândească ajutorul lui Dumnezeu. Raiul se cumpără cu credinţă multă şi
nu cu saci de bani.
Acum e vorba de o decadenţă mondială
- Nu credeţi că această criză e întreţinută?
- Ba da! Cum există o criză biologică la om, la individ, aşa există o
cecitate în cadrul neamului nostru. Vedeţi dvs? Omul pare să fie inclus
într-un plan diabolic, e vorba de adoraţia aceasta pentru plăcerile duse
la extrem. Se cultivă peste tot, e o boală generală, e prezentă pe
toate continentele.
- Depărtarea de valorile morale este pedepsită tocmai cu această goană
şi această rătăcire. Omul fuge de sine de frică; îi e frică de judecata
conştiinţei pentru tot ce s-a întâmplat în lumea noastră, în lume în
general, în secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe conştiinţă
păcate, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc
şi vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceştia au timp şi
pentru un bolnav şi pentru un sărman şi pentru un semen care are nevoie
de un sfat, de un ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt
cuprinşi de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, aceia sunt
bolnavii adevăraţi ai vremurilor noastre. Cu ei nu poţi vorbi normal, ei
au ceva pe suflet mereu, ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui
Dumnezeu ci numai după măsura oamenilor. Omul a venit pe lume curat,
sprinten, vesel. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul
patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează
la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul
nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în
virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să
fie şi cu un picior în cer dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Or,
Dumnezeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru
cele veşnice şi trainice.
- De câtă libertate are nevoie omul? Omul s-a născut liber? Uneori
îmi apare ca o fiinţă care îşi aruncă jucăriile în cuşcă după care se
bagă după ele şi se închide înăuntru. Libertatea pare să fie tocmai ceea
ce pierde omul în fiecare zi.
- Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare
să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar
nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu.
Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar
şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe
cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale
credinţei. Omul trăieşte în trup dar trăieşte şi în cer. De aceea omul
are şi chipul îngeresc dar şi chipul omenesc. El trăieşte două lumi în
acelaşi timp. Mintea în cer şi trupul pe pământ. Şi atunci când am ajuns
la această stare, într-adevăr, suntem deopotrivă trăitori în prezent,
trecut şi viitor. Scopul nevoinţei noastre, pe lumea asta, este această
luptă pentru recuperarea duhului care animă lumea de la începuturile ei
şi pentru a aduce mai departe această bucurie a vieţii. De asta suntem
liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în
măsura în care ne facem treaba cum se cuvine.